"Poveste fatala" este o repovestire moderna a nuvelei originale "Inima povestitoare", scrisa de Edgar Allen Poe. Filmul in sine nu este o capodopera, asa cum este cartea. Chiar si un mare iubitor de filme nu ar avea suficiente argumente care sa demonstreze ca ecranizarea unui roman este mai buna decat romanul in sine. Placerea si suspansul lecturii nu o sa se compare vreodata cu un film, oricat de bun ar fi el, si asta o spune cineva care este mare cinefil.

                Povestea este complicata de la inceput pana la sfarsit, nici finalul nereusind sa clarifice intru-totul un eventual deznodamant. Terry este un tata singur (nu stim exact de ce, doar la un moment dat aflam ca sotia a plecat), un tata ce tocmai a suferit o operatie de transplant de inima. Acasa are o fetita de 10 ani, Angela, ce sufera si ea de o boala incurabila (boala care ameninta sa-i calcifieze tendoanele si sa o lase imobilizata) si care probabil nu mai are multi ani de trait. Mai e si Liz, doctorita Angelei si iubita lui Terry - femeia perfecta: frumoasa, desteapta, buna si intelegatoare, ce pare a se implica total in problemele familie din care incepe sa faca parte.

                Intr-o zi Terry isi aude inima batand neobisnuit de tare, atat de tare, incat este sigur ca si altii o pot auzi. La inceput nu-i da importanta, insa curand devine atat de accentuat, incat Terry se decide, in cele din urma, sa se duca la spital la un control. Cand ajunge la spital, Terry isi da seama ca bataile inimii se intetesc cand un tanar stagiar trece pe langa el pe hol, apoi se potoleste cand stagiarul se indeparteaza. In timp ce Terry se linisteste, stagiarul iese in fuga sa ia un adolescent aruncat pe strada dintr-o masina. Cand inima lui Terry incepe sa bata din nou repede, o masina apare de nicaieri si intra in stagiar, omorandu-l pe loc. Aproape imediat inima lui Terry se linisteste si-si revine la ritmul normal.
                Cand lucrurile incep sa se lege, Terry afla ca donatorul inimii sale a fost omorat. Si el si sotia sa. Si ca inima sa bate mai tare si-i controleaza intreg corpul in preajma ucigasilor. Asa devine Terry insusi un ucigas al celor 4 criminali. In poveste apare si un detectiv, o retea de trafic de organe si chiar si Liz.

                Filmul este cu siguranta mult mai interesant de vazut decat de povestit, foarte antrenant, departe de a fi horror, SF sau thriller - cum il prezinta site-urile de profil. Mai degraba o drama cu ceva actiune si cateva crime, unele mai complicate, altele stupide (cum ar fi accea in care un doctor este impins in fata trenului). Este de mentionat si faptul ca pelicula este produsa de Ridley si Tony Scott si ca politica de marketing prezinta filmul ca fiind unul ce <<marcheaza intoarcerea la genul lor de filme de la inceput, ca "The Hunger" si "Alien">>.

                Actiunea este construita de asa natura incat nu reusesti sa empatizezi cu un personaj anume. Terry, personajul principal, este stapanit se pare de o forta pe care nu o poate controla. Si totusi crima pare ca ii face placere, naste un instinct deja existent. Pe de alta parte, filmul pleaca de la un subiect dovedit stiintific si anume schimbarile de comportament ce pot surveni in urma unui transplant de inima si in acelasi timp atinge foarte bine si un alt subiect mult mai dureros si real - si anume, traficul de organe. In plus, pune o problema destul de bine prezentata: de cate lucruri suntem capabili pentru a salva pe cineva drag si pana unde merge disperarea?

                Inceputul greoi, finalul previzibil. Cu toate astea, un film ce nu te face sa pierzi degeaba o ora si jumatate din viata. Subiectul e bun, pacat ca nu este foarte bine realizat. Iar daca aveti ceva studii medicale, poate n-ar trebui sa priviti filmul cu un ochi critic.