Un adevarat maraton a fost Festivalul Flamenco, initiat de Institutul Cervantes, care s-a incheiat cu un medalion Carlos Saura, marele cineast spaniol, un fel de parinte al filmului muzical, axat in special pe stilul flamenco. Medalionul a inclus cele mai cunoscute filme ale sale, cum ar fi trilogia Carmen, Bodas de sangre si El amor brujo, apoi Flamenco, Goya en Burdeos si Tango, dar a inclus si premiera mondiala a filmului Io, Don Giovanni, care inca nu a avut premiera in Spania.

In sala „Elvira Popescu” s-a produs acest eveniment, in prezenta regizorului. Eveniment cu adevarat international, fiindca locatia e franceza, regizorul, spaniol, spectatorii sunt romani, filmul e vorbit in italiana si germana si subtitrat in engleza.

Carlos Saura, in cuvantul sau, ne-a avertizat ca filmul este teatral, ca scenografia e un compromis, fiindca Venetia a fost filmata la Alecante, in Spania, iar in unele cadre a folosit fotografii marite, carpeala care se vede si face imposibil orice demers de a intra in competitie cu filmele americane. Filmul este atat de artificial, atat de rudimentar filmat, camp-contracamp, incat te intrebi ce rol a avut faimosul operator Vittorio Storaro?! Uneori ma gandeam ca un film precum Cantemir de Gheorghe Vitanidis e mai bun. Dar ceea ce compenseaza inzecit aceasta mediocritate este incercarea lui Saura, unica si originala, de a reconstitui laboratorul crearii operei Don Giovanni de Mozart, pe un libret scris in limba italiana de Lorenzo da Ponte, care a mai creat si libretele operelor Nunta lui Figaro si Cosi fan tutte. Don Giovanni a avut premiera la Praga in anul 1787, sub bagheta compozitorului. Felul cum a fost creata aceasta opera este un reper, face absolut citabil filmul lui Saura.

Si e mai mult ca sigur faptul ca regizorul si-a sacrificat filmul de dragul operei lui Mozart, de dragul celei mai inspirate partituri care s-a scris vreodata. Si ea s-a nascut dinspre libretist spre compozitor. Dar, si mai exact, dinspre producator, imparatul Iosif al II-lea, care i-a comandat lui Mozart aceasta opera. Apoi, prin compozitorul curtii, Salieri, i l-a trimis lui Mozart pe Lorenzo, care a inceput sa-i povesteasca subiectul si sa-l cucereasca pe Mozart. Din acest moment intram in magia creatiei si observam pas cu pas, arie cu arie, cum s-a creat acesta bijuterie muzicala. Documentul este coplesitor. Atat Mozart (Lino Guanciale), cat si Lorenzo da Ponte (Lorenzo Balducci) lucrau direct pe scena, avand la dispozitie orchestra si solistii. Si mai presus de orice aveau si un supervizor, pe Casanova (Tobias Moretti), care venea si asista la repetitii, sugerand anumite replici sau idei. Formidabil este acest triunghi de personalitati, Mozart, Da Ponte si Casanova. Evident, nu putea sa lipseasca muza. Desi roiesc mai multe femei in preajma acestor eroi, una este cea mai jinduita de toti, Anetta (Emilia Verginelli), o violoncelista, eleva a lui Mozart, una dintre solistele orchestrei. Carlos Saura insista si ilustreaza ariile cele mai frumoase ale operei, unele redandu-le pe de-a dreptul, ca intr-un spectacol de opera filmat, cum este scena dintre Donna Elvira (Ketevan Kemoklidze) si Don Giovanni (Borja Quiza), Donna Elvira si Leporello (Sergio Forseti) sau Don Giovanni si Comandorul (Carlo Lepore) . Si lasa sa se auda muzica, sa curga in intregime, uitand sa mai faca vreun montaj. In anumite parti, filmul este chiar opera filmata. Evident, actorii sunt dublati de solisti, ei fac doar playback. Desigur, documentarea pentru un astfel de demers cinematografic este poate lucrul cel mai bun al acetui film, o noua confirmare ca cinematograful este, inainte de toate, document. Vom reveni cu analiza altor filme semnate de Carlos Saura.